Vara Veche

Intotdeauna am vazut un peron de gara ca un loc inundat de emotii. Marcat zilnic de reintalnirea a doua suflete, sau de tragica lor despartire. Cum fiecare tren ce trece prin dreptul lui aduce cu fiecare scrasnet de roti valuri noi de povesti, unele abia incepute, iar unele ce isi gasesc sfarsitul sub strivite de greutatea vagoanelor. 

Tot felul de oameni lasa urme pe el, fie ca isi scutura nisipul din pantofi, abandoneaza un ambalaj gol de mancare sau varsa cateva picaturi sarate ce se usuca sub razele ultraviolete. 

Chiar daca vara s-a dus, cu acelasi debit aproape neschimbat, multi se vor perinda pe el, vor pleca cu un gol in stomac sau in suflet, apoi la sfarsitul zilei un angajat oarecare va veni si va curata cu matura toate semnele cum ca cineva ar fi calcat vreodata pe acolo. Asemenea unei foi de hartie pe care se astern lucruri extraordinare, doar ca apoi ele sa fie mototolite, contorsionate, si aruncate in cel mai apropiat cos de gunoi, date uitarii. Si totusi ele inca mai exista in mintea celui care le-a creeat.

Fum

Dupa 38 de grade la pranz, dupa ore petrecute in trafic si talpi tocite pe asfaltul incins, dupa ce am traversat orasul de doua ori, dupa ce am asteptat in statie minute in sir ce adunate probabil depasesc o ora, dupa toate astea am ajuns aici. Pe fundal se intampla sa fie Pink Floyd, de altfel perfect imbinat cu starea mea de spirit, un amalgam de sentimente ce nu pot fi incadrate. O lumina cuprinde toata camera, iar apoi lumina moare. E fum, un nor ce-mi inconjoara capul. In curand sunt cu totul cuprins de el. Si totusi imi place. Confuz tastez in continuare, litera dupa litera, din cand in cand recreez norul de fum, ce apoi ma inghite in interiorul sau. Ma simt ca intr-o cutie, ascunsa de ochii tuturor.

Intr-un final fumul se risipeste. Raman cu un gust usor amar, uneori neplacut, inconfundabil, Nu ramane decat sa incep totul din nou. Lumina devine din ce in ce mai slaba la fiecare scanteiere. Pana ce tot fumul se duce, gustul dispare, lumina inceteaza sa existe, iar totul cade intr-un intuneric socant.

Ploaia ce aduce zorii

O adiere-mi bate-n geam...si geamul se izbeste de perete...praf alb cade pe pardoseala, apoi un suflu il imprastie...alta rafala acelasi ciclu. Sincron, monoton, imprastie zgomot in jur acoperind muzica reverberand a Pink Floyd. Adiere rece dupa 36 de grade, soare, si un autobuz ce intarzie 30 de minute si intr-un final opreste in statie plin si saunizat. Eh, e doar o caldura ce topeste sufletele.
Si ploua....ploua usor acum....peste sosea, printre frunzele cotpacilor, pe masini ori pe utilajele din fata scarii, pe borduri si pe felinare. Nu iarta nimic si ajunge pretutindeni...dar pentru scurt timp. Maine soarele va ucide picaturile si totul se va relua, poate cu ploaie, poate fara ea...
Nici o stea nu se vede...picaturile au ajuns pana la ele si le-a stins...ori ele infricosate s-au ascuns...nici oamenii ce de obicei stateau la una mica la nonstopu de la colt nu mai sunt prezenti...si ei fost au mistuiti de ploaie, curatati, ori pur si simplu inecati?
Pamant incins, ploaie usoara, aerul ce ne-nconjoara o simpla punte intre planuri.. Oare cum rezista fortelor opuse de la capetele sale? Atat de mare contrastul, atat de firava conexiunea....
Inchid geamul, opresc televizorul care pana acum a mers insesizabil intr-un colt...va urez bun regasit si ca recomandare va ofer Dream Theater...daca am mai repetat nu-i nimic...am o manie cu aceasta formatie pe mom

Misunderstood

Vibratie...geamul, biroul, tastatura, toate sunt cuprinse de o vibratie...
Nu e vina muncitorilor care schimba borduri aparent...oricum ei n-ar munci acum.
Mintea imi zboara departe, vibratia vine din interior. De dupa multe straturi printre care epiderma derma, nervi si oase, vibreaza ceva. Rezoneaza si imi cuprinde fiecare celula din corp. Se opreste putin doar pentru a incepe din nou. Un ciclu ce se repeta la infinit. Sau evolueaza dupa fiecare secventa, devine mai intens, si nu pare a se diminua.
Vibratia...sufletul ce creste in imensitatea sa pe parcursul fiecarei clipe. Cunoaste mai mult dar niciodata destul, simte lucruri profunde dar niciodata nu este coplesit. Ceva abstract, prea neinteles pentru a fi interpretat de o fiinta vie.
Evoluam pentru a disparea. De fapt evoluam pentru a disparea mai usor si acest proces de descompunere material-metafizic sa se desfasoare mai usor, timpul sa zboare mai repede, sa nu traim "de pe o zi pe alta". Inevitabil traim pentru a muri. Trebuie sa lasam si universul cu vanatai de pe urma noastra ca sa nu traim doar cu scopul de a ne epuiza viata. Ramane la latitudinea fiecaruia ce vanatai lasa. Chit ca lasa vanatai pe propriile vene, pe cei din jur, sau pe un domeniu anume, fiecare face ce vrea, viata e dura, scapa cine poate. Adica nimeni.
Starea de meditatie continua in episoadele urmatoare.
Pana atunci Dream Theater va va tine ocupati.
PS: scuzati lipsa de poze. N-am avut ceva in tema.